Băiatul cu pijamale în dungi, recenzie (carte)

În ultima vreme, n-am prea citit mare lucru. Un reading slump imens pentru mine, dar asta e ceva de discutat într-un alt articol, care se poate sau nu să fi fost postat când voi deja îl citiți pe acesta. Ce, n-am stabilit încă faptul că programul meu se numește doar haos? Ei bine, am clarificat acum.

Oricum, mai nou am redescoperit, să zicem așa, pasiunea pentru citit, cu puțină ficțiune istorică. Mai precis Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne.

Pe scurt, în carte este vorba despre un băiețel german pe nume Bruno al cărui tată joacă un rol foarte important în toată treaba asta cu Holocaustul. Bruno duce o viață... să spunem obișnuită pentru un copil de tipul lui. Locuiește într-o casă cu cinci niveluri, are o soră mai mare care îl șicanează tot timpul și părinți care țin la educația copiilor lor. Trăind la Berlin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și deci făcând parte din aristocrația Germaniei, acesta duce o viață de lux: are o menajeră, servitori și foarte, foarte multe jucării. Are prieteni și adoră să se plimbe pe străzile Berlinului, observând oamenii de pe terasele cafenelelor din centrul orașului bucurându-se de privilegiile ce le sunt oferite. Asta până într-o zi când acest ”Fury”, un om extrem de important, urmează să aflăm, este (auto)invitat la cină într-o seară și tatăl lui Bruno se trezește cu o... promovare. Așa că Bruno, băiețelul inocent de ”doar nouă ani”, împreună cu sora lui enervantă, Gretel, și cu părinții lui, care au viziuni total diferite asupra situației în care sunt puși, trebuie să se mute din micuțul (sau nu tocmai micuțul) lor palat de la Berlin într-un loc numit Out-With.

Pronunțați o dată numele noii locuințe a lui Bruno. A ce vă sună oare?

”Cum adică Out-With? Afară cu cine?” e o întrebare pe care Bruno, destul de confuz în legătură cu toată situația, și-o pune foarte des. Confuzia devine și mai mare atunci când, de la fereastra dormitorului său, acesta observă în depărtare niște oameni îmbrăcați în pijamale în dungi.

Mai mult decât atât nu pot să vă spun. Și nici nu vreau. Dar cartea îl urmărește pe Bruno făcându-și un nou prieten în acel loc atât de neprimitor numit Out-With și apropiindu-se ușor-ușor de adevăr, de a afla ce se întâmplă cu acei oameni care stau toată ziua în pijamale. 

Am citit varianta de la editura RAO. Are undeva la 220 de pagini și este ediție de buzunar. Așa că v-o recomand, fie că sunteți pasionați de ficțiune istorică, Holocaust et caetera, fie că nu. Se citește extrem de repede, și asta nu numai datorită dimensiunilor, ci și a felului în care este scrisă: clar, scurt și la obiect. Extrem de simplu.

Un lucru care este, într-adevăr, de menționat, este că mi-a plăcut extrem de mult cartea, deși operele care au ca personaje principale copii tind să nu fie tocmai pe placul meu. Da, nu prea îmi plac copiii, nu prea mă înțeleg cu ei. Nici în realitate, dar nici în cărți, din câte se pare. Însă Bruno, pe cât de... hai să nu spun orb, dar prostuț mi se părea uneori, pe atât de curajos și inteligent mi s-a părut în alte dăți. Este un personaj care învață, pornind de la zero. Un cercetător, exact ce și-a dorit să fie. Dar oare va ajunge acest cercetător să afle adevărul despre ”descoperirile” sale?

Încă un lucru pe care l-am remarcat a fost o foarte bună reprezentare a nebuniei care poate fi provocată de un mediu neprielnic, care nu te atacă direct, dar indirect. Și aceasta a fost atât evidențiată, în cazul mamei copiilor, care nu fusese de acord cu ideea de a pleca de la bun început, cât și oarecum mascată în comportamentul pe care ajung să-l aibă cei doi frați și în evoluția lor.

Ca în marea majoritate a cărților pe acest subiect pe care le-am citit, nedreptățile asupra evreilor sunt extrem de evidențiate și, zic eu, de bine portretizate. Nu se pune întocmai accent pe tratamentul pe care aceștia îl primeau în lagăr (decât mai spre final), dar modul în care soldații germani se foloseau de ei spre a le face treburile costisitoare și cum își băteau joc de ei după este o parte importantă a acestei cărți. Și totul este, zic eu, de două ori mai accentuat, deoarece privim situația prin ochii inocenței, ai unui copil care nu a știut altceva decât joacă și veselie toată viața lui și care nici măcar nu putea percepe moartea agonizantă, torturile și alte nedreptăți în afară de obișnuitele pedepse până atunci.

În final, menționez că această carte era pe lista mea de foarte multă vreme și mă bucur sincer că am avut ocazia să o citesc. O recomand tuturor, fie că sunt pasionați de subiect sau nu, fie că știu deja de importanța cărților de genul sau nu. 

Autorul o sfârșește pe o notă destul de clară și care transmite un mesaj extrem de important:

”... nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum și niciodată!” 

Până la următorul meu articol, mă puteți găsi pe Goodreads aici, unde postez mai des. Mai nou, blogul are și o pagină de Instagram pe care nu-s super activă dar hei, go take a look @hoatadecarti. De asemenea, dacă vă place blog-ul, nu uitați să dați un like și paginii de Facebook aici.

xx