Toată lumina pe care nu o putem vedea, recenzie

Titlu original: All The Light We Cannot See

Autor: Anthony Doerr

Limbă: română

Traducerea: Iulia Gorzo

Editura: Humanitas

Rating // Goodreads: 4.31/5 stars

Rating // personal: 5/5 stars

 ~ ~ ~ ~

Despre carte:

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

                                                                       ~ ~ ~ ~
 Din punctul meu de vedere, Toată lumina pe care nu o putem vedea merită în totalitate hype-ul pe care îl stârnise când a apărut pe booktube-ul din străinătate.

Eu una sunt extrem de pasionată de perioada istorică a celui de-al Doilea Război Mondial, ceea ce înseamnă că am cercetat destul de mult acest subiect. Anyway, cu toate cercetările făcute de mine şi cu ce am citit, pot garanta că portretizarea războiului aici este extrem de dură, de reală, Anthony Doerr folosindu-se de un stil aproape anticalofil pentru a descrie diferitele scene şi situaţii (hello, it’s me, Camil Petrescu *bac pun intended*).

De asemenea, pe lângă stilul de a scrie extraordinar al autorului, prin cele două personaje principale ale poveştii Doerr ne-a oferit posibilitatea de a vedea războiul din două perspective opuse, şi anume ale ambelor tabere.

Mai mult, excluzând războiul, backstory-ul fiecărui personaj în parte este extrem de interesant. Aflăm, de exemplu, cum a orbit Marie-Laure, cum a învăţat să treacă peste dizabilitatea ei şi cât de greu i-a fost, cum a ajuns Werner să fie orfan şi ce a trebuit să lase în urmă pentru a se folosi de pasiunea lui spre a avea un viitor mai bun.

Cele două personaje şi situaţiile în care sunt puse portretizează extrem de clar societatea vremii, oamenii şi ce erau în stare să facă pentru a supravieţui războiului. La un moment dat, ne sunt puse la dispoziţie câteva capitole urmărind peripeţiile unui colonel (sau cel puţin colonel cred că era, nu-mi mai aduc bine aminte) german care, în căutarea pietrei posedată de Marie-Laure şi crezând că aceasta îl va scăpa de boala mortală de care suferă, atinge oarecum culmile nebuniei. Această schimbare a avut loc în minţile multor oameni în timpul războiului, gravitatea faptelor ce aveau loc în jurul lor cufundându-i în întuneric, şi chiar cred că e ceva de care ar trebui ca toţi să fim conştienţi, aşa, în caz că mai intrăm în situaţii asemănătoare.

~ ~ ~ ~

Despre personaje în sine, i-am adorat pe Werner şi pe Marie-Laure.

Marie-Laure LeBlanc este, pur şi simplu, o luptătoare. De la început până la sfârşit. Personajul ei are, din ce am observat eu, o tentă feministă, îţi dă speranţă şi curaj.

Werner Pfenning, de asemenea, este un bărbat despre care chiar am adorat să citesc. Şi da, spun bărbat, chiar dacă la sfârşitul cărţii abia de devenise major. Deciziile pe care le face, modul de reflectare asupra vieţii şi concluziile cu care vine, cât şi participarea la război în sine mai târziu îl fac pe acest micuţ orfan să pară mult mai… bătrân. Ceea ce este cu adevărat trist, însă realist.

Cât despre colonelul von Rumpel (yay, mi-am amintit numele), a avut o personalitate scârboasă, pur şi simplu. Ştiu că probabil nu e cel mai potrivit cuvânt, însă a fost total dezagreabil, nu am putut să-l sufăr. Totuşi, mi-am dat seama că ăsta a fost şi scopul autorului, fapt pentru care pot spune că a avut o execuţie fantastică.

De-a lungul cărţii ne mai întâlnim şi cu alte personaje, majoritatea episodice, dar extrem de importante. Toate personajele cărţii şi-au îndeplinit rolul pe deplin: pe cele bune iubeşti să le iubeşti, iar pe cele… nu neapărat rele, dar înrăite de context, iubeşti să le deteşti.

~ ~ ~ ~

Cartea este extrem de bine organizată, capitolele sunt scurte şi la obiect. Cu toate astea, am simţit că este foarte bine închegată. Nu ştiu, pur şi simplu, în momentul în care am citit ultimul cuvânt mi-am zis „Cartea asta are tot, absolut tot ce trebuie”. Personajele alternează, astfel încât cititorul nu se plictiseşte de povestea de viaţă a vreunuia din ele. Nici măcar nu are timp să se plictisească şi bum! apare altul. Tot în stilul acesta, alternează şi perioadele de timp din care ni se povesteşte (spre exemplu, câteva capitole cu acţiunea plasată în anul 1944, iar apoi câteva cu acţiunea zece ani mai devreme, în 1934). Trecerea de la un timp la altul e, anyways, bine marcată, delimitată, astfel încât nu există confuzii. Cu toate că, de obicei, nu sunt o fană a acestui stil de a organiza o povestire, cred că aici s-a potrivit de minune. Cel mai probabil şi pentru că a fost executat corect.

~ ~ ~ ~

Cât despre ediţia în limba română, trebuie să spun că am adorat traducerea. De obicei, tind să găsesc o grămadă de greşeli în cărţile traduse, greşeli foarte enervante, ce nu ţin neapărat de tastatură, ca să zic aşa. Fraze întortocheate, care nu sună bine, cuvinte traduse prost, chestii de genul ăsta. În toată cartea asta cred că am găsit… Să fi fost două? Maxim trei greşeli, şi ălea datorate tastaturii. Pur şi simplu perfect! Iulia Gorzo a făcut o treabă extraordinară.

Mai mult, la noi, cartea face parte din colecţia Raftul Denisei, ale cărei coperţi pur şi simplu le ador. Este bine realizată, se potriveşte cu acţiunea, iar schema culorilor îmi aduce aminte de coperta originală, chiar dacă nu seamănă.

~ ~ ~ ~

Overall, am adorat cartea din tot sufletul şi nu m-am oprit din a o recomanda de când am terminat-o de citit. Ba mai mult, am folosit-o ca bază pentru un proiect la istorie, deci puteţi fi siguri că expune multe informaţii preţioase despre acea perioadă.

Recomand cartea, din nou, tuturor, dar în special pasionaţilor de ficţiune istorică sau de Al Doilea Război Mondial.

De asemenea, trebuie să menţionez că a fost premiată cu premiul Pulitzer şi nominalizată la multe altele. Definitely, m-a făcut să vreau să citesc mai multe cărţi ce au câştigat această categorie.

Puteţi găsi cartea pe Goodreads, pe site-ul editurii, pe Elefant sau pe Libris.

Let’s be Goodreads friends! Profilul meu aici.